De Ioana Viorică, Senior Managing Associate și Andreea Darie, Associate

Contestația la executare a fost concepută de către legiuitor drept mijlocul procedural prin care se asigură desfășurarea în condiții de legalitate a procedurii de executare silită, conferind instanței de executare prerogativa controlului actelor de executare silită, la cererea părților implicate sau, după caz, a terțelor persoane vătămate.

În cele mai multe dintre cazuri, debitorul este cel care învestește instanța cu una sau mai multe contestații la executare, considerându-se în mod abuziv supus executării. Din acest motiv, deseori, se pierde din vedere faptul că scopul contestației la executare constă, în egală măsură, și în protejarea intereselor creditorului, care nu doar că are dreptul de a-și vedea îndestulată creanța, dar și de a obține îndestulare într-un termen cât mai scurt posibil.

În acest context, creditorul trebuie să aibă la îndemână un remediu legal pentru a putea împiedica contestarea abuzivă a actelor execuționale de către debitor sau un terț care urmărește întârzierea executării silite, dar fără a îngrădi accesul liber la justiție al acestora. Ipoteza contrară, în care contestațiile abuzive sunt promovate de către creditor, deși nu poate fi exclusă, este puțin probabilă, întrucât interesul creditorului este să obțină cât mai curând îndestularea sa.

Un astfel de remediu și în același timp o sancțiune pentru contestator, este cuprins în Codul de procedură civilă, la art. 720, alin. (3). Dispozițiile textului de lege stabilesc o serie de efecte speciale ale soluționării contestației la executare, cu regim juridic și consecințe proprii.

Astfel, conform voinței legiuitorului, se decelează două ipotetice sancțiuni: (i) obligarea contestatorului la plata de despăgubiri către partea prejudiciată prin producerea unei întârzieri a executării silite, în mod imputabil acestuia și (ii)aplicarea unei amenzi judiciare într-un cuantum de la 1.000 lei la 7.000 lei.

În acest sens, legiuitorul a urmărit sancționarea abuzului de drept procesual în materia executării silite, în acord cu aspectele reținute în doctrină, conform cărora, „se înscrie în sfera abuzului procesual partea care urmărește, prin exercitarea drepturilor sale procesuale, îndeplinirea unor obiective aflate în disonanță cu scopul procesului, respectiv soluționarea justă și cu celeritate a cauzelor”[1].

Această prevedere reia în totalitate dihotomia instituită de dispozițiile generale în materia abuzului de drept procesual, respectiv art. 12 din Codul de procedură civilă, care stabilește, pe lângă obligația fiecărei părți de a-și exercita drepturile procesuale cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a încălca drepturile procesuale ale altei părți, și sancțiunile aplicabile în situația încălcării acestei obligații generale.

Tot în materia executării silite, dispozițiile art. 188 din Codul de procedură civilă instituie un caz general de aplicare a sancțiunii amenzii judiciare, și anume nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite, fapt sancționat exclusiv la cererea organului de executare, în limite semnificativ reduse față de cele prezentate anterior, respectiv cu o amendă într-un cuantum cuprins între 100 lei și 1.000 lei.

În pofida faptului că prezentul material își propune a se concentra asupra aplicării amenzii judiciare în situația formulării contestației la executare cu rea-credință, în cele ce urmează vor fi antamate sintetic.

și aspectele esențiale ce definesc regimul juridic al ambelor efecte, pentru conturarea unei imagini de ansamblu asupra sancțiunilor specifice exercitării abuzive a dreptului de a contesta actele de executare silită.

1. Scurte considerații cu privire la despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 720, alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă

Astfel, cum s-a arătat anterior, rațiunea instituirii acestei pârghii legale rezidă în necesitatea corijării culpei procesuale a contestatorului care, prin demersurile proprii, cauzează întârzierea întregii proceduri de executare. În absența unei asemenea întârzieri, acest remediu ar trebui să fie activat.

Sub aspect procesual, acordarea despăgubirilor este condiționată de formularea unei cereri de către persoana prejudiciată, cel mai adesea creditorul afectat de temporizarea aducerii la îndeplinire a obligației înscrise în titlul executoriu. Prin urmare, spre deosebire de amenda judiciară, despăgubirile nu pot fi acordate din oficiu. Această prevedere este pe deplin justificată, în condițiile în care prejudiciul trebuie dovedit, atât sub aspectul producerii, cât și sub aspectul întinderii sale, iar instanța nu poate obliga partea să procedeze de o asemenea manieră, întrucât ar aduce o încălcare gravă principiului disponibilității.

Calea procedurală prin care se poate solicita aplicarea acestui remediu nu o reprezintă, în mod necesar, cererea reconvențională. Opinăm în sensul că partea poate formula o astfel de cerere, în scris sau oral, chiar ulterior depunerii întâmpinării, dar până la terminarea cercetării judecătorești în fața primei instanțe, având în vedere exigența dovedirii prejudiciului reclamat.

Cu toate acestea, o atare cerere nu ar putea fi formulată direct în calea de atac, ținând cont, pe de-o parte, de interdicția de a formula pretenții noi în apel, iar, pe de altă parte, de necesitatea punerii la dispoziția contestatorului a unei căi de atac împotriva hotărârii primei instanțe de acordare a despăgubirilor, cu respectarea dublului grad de jurisdicție. Dimpotrivă, în ceea ce privește aplicarea amenzii, nu există prevederi legale care să interzică o astfel de solicitare direct în apel.

1. Regimul juridic al aplicării amenzii prevăzute de dispozițiile art. 720, alin. (3), teza a doua din Codul de procedură civilă

Cea de-a doua ipoteză vizează aplicarea unei amenzi judiciare în cazul exercitării contestației la executare cu rea-credință. De reținut este că, pentru a se dispune aplicarea amenzii judiciare, nu trebuie să fie îndeplinită condiția referitoare la tergiversarea desfășurării procedurii execuționale, spre deosebire de situația despăgubirilor, prezentată anterior.

În esență, pentru ca instanța de judecată să facă aplicarea acestor dispoziții legale, aceasta va proceda la verificarea condiției esențiale, și anume formularea contestației la executare cu rea-credință, concluzie la care aceasta va ajunge ca urmare a analizei conduitei procesuale a contestatorului. Vom reveni asupra acestui aspect într-o secțiune ulterioară.

Având în vedere formularea imperativă a normei, se poate afirma cu ușurință că aplicarea amenzii judiciare devine obligatorie în cazul în care se constată reaua-credință a contestatorului, legea lăsând la aprecierea instanței doar cuantumul amenzii ce urmează a fi aplicat, dar și acest drept de apreciere trebuie să se încadreze în limitele prestabilite, respectiv 1.000 lei și 7.000 lei.

În pofida faptului că aplicarea amenzii nu ar trebui să fie condiționată de o solicitare expresă în acest sens din partea intimatului, textul de lege nu interzice acestuia să formuleze o astfel de solicitare în fața instanței de judecată, atunci când apreciază ca fiind întrunite condițiile legale pentru amendarea contestatorului.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că amendarea contestatorului nu exclude posibilitatea obligării acestuia la suportarea de despăgubiri atunci când intimatul formulează o astfel de cerere. Textul de lege conferă, de principiu, cumulul celor două remedii, natura juridică a celor două sancțiuni fiind distinctă, deoarece despăgubirile îndeplinesc un rol reparatoriu, în timp ce amenda judiciară are o funcție pur sancționatorie.

Cu toate acestea, particularitățile acestor instituții se reflectă asupra căilor de atac deschise la îndemâna contestatorului; în timp ce hotărârea de acordare a despăgubirilor va fi supusă apelului, împreună cu fondul contestației la executare, contestatorul în sarcina căruia a fost stabilită amenda judiciară poate critica această măsură exclusiv pe calea reexaminării, chiar și în ipoteza în care ambele sancțiuni au fost aplicate prin hotărârea judecătorească prin care s-a dispus respingerea contestației la executare[2].

1. Cazurile în care instanța de judecată poate dispune sancțiunea amenzii

Dispozițiile art. 720, alin. (3) Cod procedură civilă nu cuprind o individualizare suficientă a noțiunii abuzului de drept procesual în etapa executării silite, ci doar menționează că  simplul fapt al formulării cu rea-credință a contestației la executare, dar fără a se arăta care anume sunt  circumstanțele în funcție de care instanța de executare va stabili dacă demersul contestatorului a fost exercitat cu rea – credință.

Particularitățile acestei conduite variază de la caz la caz, rămânând, pe de-o parte, în sarcina judecătorului rolul de a decide dacă, raportat la premisele cauzei deduse judecății, pot fi identificate elemente care să contureze ideea de rea – credință și, pe de altă parte, în sarcina doctrinei și a literaturii de specialitate să confere coordonate orientative cu privire la conținutul noțiunii de rea-credință.

Cu toate acestea, apreciem că elementul care se transpune într-o condiție esențială (și subînțeleasă) a abuzului de drept, îl constituie lipsa unei motivări legitime în exercitarea dreptului.

În contextul dat, în care reaua-credință nu este un concept cu conținut prestabilit, ne propunem a reda, cu titlu exemplificativ, câteva ipoteze practice în care a fost aplicată sancțiunea amenzii judiciare, în baza dispozițiilor art. 720 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă.

• Formularea contestației la executare de o manieră pur formală, în scopul șicanării creditorului sau al sustragerii de la executare;

În practică, s-a dispus amendarea contestatorului, considerându-se conduită guvernată de rea-credință formularea unei asemenea cereri într-un mod pur formal, cu scopul de a se sustrage de la executare.

În acest sens, într-o speță[3] în care se critica în mod vădit neîntemeiat faptul că titlul pus în executare nu ar fi fost executoriu și nici definitiv, creanța nefiind certă, lichidă și exigibilă, (deși titlul pus în executare era, în realitate, o sentință civilă pronunțată în materia dreptului muncii, rămasă definitivă prin neapelare), instanța a reținut ca fiind întrunite condițiile impuse de dispozițiile art. 720 alin. (3) din Codul de procedură civilă, stabilind caracterul pur formal al contestației la executare și a dispus amendarea contestatorului pentru introducerea cu rea-credință a acesteia, cu suma de 2.000 lei.

De asemenea, s-a mai apreciat în jurisprudență faptul că a fost înțeles în mod greșit rolul instanțelor de judecată de către contestator, scopul formulării contestaţiei la executare fiind contrar scopului pentru care a fost edictată norma legală. În consecinţă, exercitarea drepturilor procesuale s-a făcut cu rea-credinţă, fiind promovată o contestaţie la executare vădit netemeinică, făcută exclusiv în scop dilatoriu, pentru a temporiza procedura execuţională şi pentru a prelungi sine die refuzul de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească[4].

Pentru a statua astfel, instanța a avut în vedere inclusiv faptul că motivele de contestație vizau, în realitate, titlul pus în executare în cauză, iar contestația la titlu formulată anterior în dosar a fost soluționată în mod definitiv (prin neexercitarea căii de atac).

• Formularea contestației la executare având motive complet străine de actul atacat și/sau care nu pot fi apte de a conduce la admiterea sa;

Este de necontestat faptul că orice persoană beneficiază de liberul acces la justiție, iar contestația la executare este mijlocul procedural specific procedurii de executare silită, prin care cei ce se consideră vătămați pot supune controlului judecătoresc legalitatea actelor de executare. Acest drept trebuie conciliat, însă, cu obligația exercitării sale cu bună-credință, așa cum rezultă din dispozițiile generale ale art. 12 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, în soluționarea unei cauze având ca obiect contestația la executare[5], instanța a stabilit că este vădită reaua-credință de care dă dovadă contestatorul, în condițiile în care chiar acesta afirmă că, deși cunoaște faptul că i-a fost respinsă contestația la executare împotriva întregii proceduri de executare silită, el înțelege în continuare să conteste orice act emis în această procedură.

De asemenea, în condiţiile în care nu a fost invocat, de fapt, niciun aspect legat de forma sau conţinutul actului de executare atacat, ci s-a invocat în mod general faptul că întreaga executare silită ar fi suspendată, demersul contestatorului reprezintă doar o opoziţie perseverentă la orice demers al executorului judecătoresc.

S-a mai reținut, de asemenea, în jurisprudență, că invocarea unor motive ce țin exclusiv de presupusa nelegalitate a executării silite însăși (motive care puteau fi formulate doar la debutul acesteia, în termen de 15 zile de la înștiințarea cu privire la demararea executării silite), cu privire la actele de executare ulterioare constituie un veritabil abuz de drept[6]. În considerente, instanța arată și faptul că, odată cu promovarea contestației la executare, debitorul are posibilitatea de a solicita și suspendarea executării silite, până la soluționarea cauzei.

Cu alte cuvinte, conduita debitorului de a proceda la atacarea actelor de executare ulterioare, prin invocarea strict a unor motive de nelegalitate a întregii proceduri, fără menționarea unor motive de nulitate a actelor atacate, reprezintă o ipoteză de exercitare cu rea-credință a dreptului de a formula contestație la executare. Această soluție este firească, având în vedere lipsa motivelor proprii de nulitate a actului de executare atacat și modalitatea în care contestatorul a încercat disimularea acestui aspect.

• Formularea multiplelor contestații la executare în același dosar execuțional, invocând aceleași motive.

Simplul fapt al existenței unui istoric procesual bogat între părți nu poate conduce la concluzia că ar fi dovedită reaua-credință în exercitarea dreptului de a contesta actele de executare.

Cu toate acestea, prin contestarea repetată a tuturor actelor de executare emise în același dosar execuțional, invocându-se de fiecare dată aceleași motive de contestație, unele straine actului contestat sau care privesc chiar executarea silită însăși, deși contestația la executare vizează un anumit act de executare, nu se poate urmări decât tergiversarea procedurii și sustragerea de la executare. În acest sens s-a statuat și în jurisprudență, respectiv faptul că debitoarea a formulat un număr de 20 de contestaţii la executare, în privinţa actelor de executare emise în acelaşi dosar execuţional, această stare de fapt relevând o evidentă rea-credinţă, dispoziţiile legale care reglementează procedura executării silite fiind nesocotite în mod grav[7].

1. Scopul instituirii sancțiunii amenzii judiciare

Se poate afirma că rațiunea edictării normei rezidă atât în necesitatea sancționării conduitelor abuzive în exercitarea drepturilor procesuale, cât și în atenționarea contestatorului asupra existenței unui asemenea risc de abuz de drept, în contextul desfășurării executării silite.

Pe de altă parte, aplicarea sancțiunii prevăzute de lege în situația formulării contestației la executare cu rea-credință trebuie corelată cu însuși scopul procedurii execuționale, respectiv aducerea la îndeplinire a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, într-un timp cât mai scurt. Așadar, deși abuzul de drept procesual este sancționat printr-o normă generală, legiuitorul a simțit nevoia de a relua, printr-o dispoziție specială, aplicarea sa concretă în situația contestației la executare.

Această particularizare vine în întâmpinarea tendințelor debitorilor contestatori, care, în numeroase situații, în încercarea de a se sustrage de la executare, formulează personal sau prin persoane interpuse care pretind a justifica calitatea de persoane vătămate, cereri sau căi de atac împotriva unor acte perfect legale, cu scopul de a atrage imposibilitatea de executare silită a obligației înscrise în titlul executoriu.

Prin reglementarea expresă a obligației de a aplica amenda judiciară în această ipoteză, legiuitorul urmărește tocmai menținerea unui echilibru între exigențele realizării obligațiilor stabilite de titlul executoriu, executare la care este îndrituit creditorul, în modalitățile stabilite de lege, și maniera în care aceasta este resimțită de debitor, dar fără a acorda preeminență celei din urmă.

Trebuie reamintit că scopul executării silite se poate atinge doar dacă există celeritate în cadrul procedurii, atât în ceea ce privește activitatea executorului judecătoresc, cât și intervenția instanței de executare. Cu siguranță, celeritatea procedurii de executare silită nu poate justifica îngrădirea dreptului părților de a se adresa instanței de executare atunci când apreciază că un act al executorului judecătoresc este nelegal, dar, în egală măsură, revine instanței de executare să decidă dacă dreptul de contestare a actelor execuționale nu se transpunse într-un abuz de drept, prin exercitarea cu rea – credință a contestațiilor la executare.

Concluzionând, apreciem benefică sancțiunea prevăzută de legiuitor în cazul exercitării cu rea – credință a contestațiilor la executare, întrucât conduce la disciplinarea părților participante la executarea silită, dar considerăm că aceasta nu beneficiază de recunoaștere suficientă în sistemul de drept național.

În practica instanțelor de judecată, aplicarea unor astfel de sancțiuni apare ca fiind una extrem de rară. Acest lucru se întâmplă, cel mai probabil, din dorința judecătorului de a asigura dreptul la apărare al părților sau ca urmare a faptului că intimatul nu cunoaște posibilitatea de a solicita daune – interese ori posibilitatea amendării contestatorului în cazul în care promovarea contestației la executare apare ca fiind un abuz de drept și nu o modalitatea de restabilire a ordinii de drept în procedura execuțională.

Important de avut în vedere este faptul că existența unui mecanism eficient pentru descurajarea contestării abuzive a actelor execuționale nu aduce beneficii doar procedurii de executare silită și cu precădere creditorului, ci și instanțelor de judecată a căror activitate ar fi considerabil degrevată prin înlăturarea de la soluționare a unor contestații la executare vădit neîntemeiate și promovate cu rea – credință.

Din acest motiv, de lege ferenda, pe de-o parte, considerăm oportună circumstanțierea noțiunii de „exercitată cu rea-credinţă” în ceea ce privește contestația la executare, astfel încât instanțele de executare să cunoască cu exactitate factorii după care trebuie să se orienteze în aplicarea amenzii judiciare prevăzute de art. 720, alin. (3), teza a II-a și, astfel, să confere efecte juridice unei instituții oarecum inexistente, la acest moment, raportat la practica instanțelor de judecată. Pe de altă parte, considerăm necesară reglementarea obligației instanței de a aduce la cunoștință intimatului faptul că are posibilitatea de uzita de aceste text de lege, în măsura în care apreciază că este îndreptățit la daune – interese și, desigur, că deține mijlocele necesare pentru a proba acest fapt.

[1] I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil – Teoria generală, edit. Didactică și pedagogică, București, 1977, pg. 274. Pentru abuzul de drept în exercitarea contestației la executare, a se vedea S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed.Lumina Lex, București, 2001, pg. 280.

[2] A se vedea, în acest sens, Decizia ICCJ nr. 12/2020, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 546/25.06.2020, ale cărei considerente se aplică, prin asemănare și situației descrise.

[3]Sentința nr. 11127/12.11.2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, disponibilă pe www.sintact.ro.

[4] Sentința nr. 784/13.10.2021, pronunțată de Judecătoria Reghin, disponibilă pe www.sintact.ro.

[5] Încheierea nr. 4461/23.06.2021, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, disponibilă pe www.sintact.ro.

[6] Decizia nr. 904/28.06.2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, disponibilă pe www.sintact.ro.

[7] Ibidem.