Este de notorietate faptul că legislația fiscală actuală reglementează  obligația contribuabililor – persoane fizice sau juridice deopotrivă – de a declara corespunzător impozitele, taxele și contribuțiile sociale aferente fiecărui an fiscal.

Ceea ce ne dorim să prezentăm cititorilor rezidă în a ști care este sancțiunea care intervine în situaţia în care această obligație este încălcată, fie prin nedepunerea declarațiilor de impunere, fie prin depunerea unora ce conțin date eronate.

Norma legală incidentă este, după cum lesne se poate presupune, Codul de procedură fiscală, care reglementează acest tip de sancțiune sub denumirea de „penalitate de nedeclarare”, definind-o ca acea obligație fiscală accesorie, aplicată cu rol sancționator în situația în care contribuabilul nu declară sau declară incorect prin declarațiile de impunere depuse, impozitele, taxele și contribuțiile sociale.

Penalitatea de nedeclarare este cuantificată procentual, respectiv ca fiind 0,08% pe fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare scadenței și până la data stingerii sumei datorate, și se va raporta, după caz, fie la obligațiile fiscale principale nedeclarate, fie la cele declarate incorect, stabilite de organul fiscal, prin decizie de impunere.

Cu toate acestea, legiuitorul a venit în sprijinul contribuabililor, cel mai probabil pentru a îi încuraja să declare obligațiile lor fiscale principale în mod corect, prin reglementarea unor cazuri de reducere a cuantumului penalității, cu un procent considerabil, respectiv 75%, în măsura în care obligațiile fiscale principale se sting prin plată sau compensare până la data comunicării deciziei, după cum urmează:

• dacă data comunicării deciziei este plasată în intervalul 1 – 15 din lună, termenul de plată se va întinde până la data de 5 a lunii următoare, iar
• dacă data comunicării deciziei este cuprinsă în intervalul 16 – ultima zi a lunii, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

De asemenea, penalitatea este supusă reducerii și în situația în care obligațiile fiscale principale stabilite prin decizie sunt eșalonate la plată, însă, în acest caz, reducerea se va aplica la finalizarea eșalonării la plată.

Un alt aspect ce trebuie avut în vedere este faptul că legiuitorul a ales să plafoneze cuantumul penalității de nedeclarare, stabilind că valoarea acestuia nu va putea fi superioară nivelului creanței fiscale principale față de care a fost aplicată.

Spre exemplu, dacă prin decizia de impunere emisă de organele fiscale, s-a constatat faptul că suma principală datorată de contribuabil este de 10.000 lei, penalitatea de nedeclarare nu va putea depăși acest cuantum, indiferent de perioada de timp ce se scurge de la data emiterii deciziei de impunere și până la achitarea efectivă a debitului principal.

Însă, această modalitate de protecție a contribuabilului nu trebuie privită ca fiind absolută, ea fiind susceptibilă de o singură excepție de la regula anterioară.

Astfel, în cazurile în care obligațiile fiscale principale au rezultat din săvârșirea unor fapte de evaziune fiscală constatate de organele judiciare, cuantumul penalității se va dubla.

Există, totuși, situații în care organul fiscal nu aplică sancțiunea penalităților de nedeclarare?

Răspunsul este afirmativ și comportă două situații:

• obligațiile fiscale nedeclarate ori declarate incorect de contribuabil rezultă din aplicarea de către plătitor a unei prevederi legale în materie, respectiv norme, instrucțiuni sau opinii comunicate acestuia de către organul fiscal;
• cuantumul penalității de nedeclarare este inferior sumei de 50 lei.

Un aspect de noutate îl reprezintă faptul că, în cazul inspecției fiscale legate de aplicarea/neaplicarea penalității de nedeclarare, omisiunea organului fiscal de a menționa aplicarea/neaplicarea penalității de nedeclarare în cadrul raportului de inspecție fiscală, atrage decăderea acestuia din dreptul de a mai aplica penalitatea prin alte acte administrativ fiscale, subsecvente sau accesorii.

În ceea ce privește o eventuală compatibilitate a penalității de nedeclarare cu penalitatea de întârziere, considerăm că acesta este exclusă, dat fiind că, potrivit reglementărilor din Codul de procedură fiscală, penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligațiile fiscale principale pentru care se datorează penalitate de nedeclarare.

O astfel de soluție apare ca fiind evidentă şi firească din punct de vedere juridic, mai ales în cazul nedeclarării obligațiilor fiscale principale, întrucât penalitățile de întârziere se datorează de la data scadenței obligației fiscale principale.

Or, în lipsa declarării obligației fiscale principale, nu poate fi stabilit termenul de scadență a acesteia.

Cu toate acestea, apreciem că penalitatea de nedeclarare este compatibilă cu principiul aplicării de dobânzi, acestea având mai degrabă un rol compensator în favoarea titularului creanței fiscale principale față de neachitarea la scadență de către contribuabil a debitului principal.

Incidența penalităților de nedeclarare a fost extinsă, în prezent, acestea putând fi aplicate și în afara unei inspecții fiscale, precum și de către organele vamale.

Nu în ultimul rând, trebuie amintită și situația, des întâlnită în practică, în care obligaţiile fiscale principale sunt stabilite de organul de inspecţie fiscală ca urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere, când se va aplica numai penalitatea de nedeclarare, nu și sancţiunea contravenţională pentru nedepunerea declaraţiei.